În Tenerife ai genul ăla de vacanță în care ai mereu ceva de făcut: Teide, plaje, apusuri, drumuri pe coastă, restaurante, „hai să mai vedem și asta”. Și cumva, fără să-ți dai seama, începi să trăiești pe repede-nainte. Noi am venit cu exact ritmul ăsta în cap… până când am ajuns la scuba diving.
A fost prima noastră experiență și nu ne-am dus cu mindset de „uite ce extrem suntem”. Ne-am dus cu o curiozitate simplă: cum o fi să respiri sub apă și să vezi pe bune o lume pe care, de obicei, o vezi doar în clipuri cu fundal muzical și filtre. Ce nu ne așteptam e că divingul nu te lovește cu adrenalină. Te lovește cu liniște.
Și cu pești care au zero respect pentru spațiul personal. 😄
„Ok… peștii chiar vin la tine”
Primul lucru pe care l-am învățat (și jur că nimeni nu ți-l spune clar) e că sub apă nu ești „vizitator invizibil”. Ești un element nou într-un decor viu. Peștii nu stau frumos la distanță, ca în documentare. Vin să vadă ce ești, ce faci, dacă ești comestibil, dacă ai ceva interesant pe tine.
La mine a fost momentul ăla absolut absurd în care m-am trezit că îmi ciupeau scalpul. Nu dureros, nu agresiv — mai mult ca un „test de laborator” făcut pe capul meu. E genul ăla de clipă în care reacția e instant: „cojones… serios?” Și după, când îți dai seama că nu e nimic rău, începe partea amuzantă. Pentru că e imposibil să rămâi complet zen când un pește se comportă ca un mic inspector de calitate.
Pregătirea: când îți dai seama că e pe bune
Până să intri în apă, totul pare „ok, facem o activitate”. Te echipezi, îți pui costumul, îți aranjezi masca, primești explicații, totul e clar și organizat. Dar există un moment foarte specific în care creierul face click: „stai… noi chiar intrăm în ocean cu echipamentul ăsta și respirăm acolo.”
Și în același timp mai există un adevăr simplu: neoprenul nu iartă. Neoprenul e sincer. Neoprenul îți spune exact ce ai mâncat în ultimele zile de vacanță. 😄
Dar tocmai pregătirea asta te ajută. În loc să stai să-ți imaginezi scenarii, intri într-o secvență de pași: faci asta, apoi asta, apoi asta. Iar când ai pașii clari, anxietatea scade. Rămâne doar curiozitatea.
Coborârea: mintea zice una, corpul învață alta
Partea cea mai interesantă la diving (mai ales prima dată) e că e o lecție de încredere. Nu în „curaj”, ci în proces. Pentru că instinctul tău îți spune toată viața că sub apă nu ai cum să respiri. Și acum… respiri. Normal. Calm. Bule. Ritm.
Primele minute sunt ciudate tocmai pentru că sunt un mic conflict între logică și reflex. Și apoi se întâmplă ceva super mișto: creierul acceptă noua realitate și începe să tacă.
Nu e un „wow” exploziv. E o liniște care se instalează. Ca atunci când intri într-un spațiu în care nu ai semnal și, după două minute, îți dai seama că e perfect.
Când apare primul „wow”, nu mai e vorba despre tine
După ce treci de partea cu „ok, respir”, începe partea care contează: începi să vezi. Nu în sensul de „se vede frumos”, ci în sensul că observi detalii, mișcări, culori, texturi. Și-ți dai seama că oceanul nu e un „fundal albastru”. E un oraș întreg, doar că fără zgomot și fără grabă.
Noi am avut noroc de genul ăla de moment care îți rămâne în cap: un căluț de mare. Și știi cum e cu lucrurile astea rare — apar fix când nu le cauți obsesiv. Apar când ești prezent. Și te lovesc instant cu sentimentul: „a, ok, deci asta e pe bune. Nu e film.”
Peștii, părul și scena care ne-a făcut să râdem după
Dacă e ceva ce nu anticipasem deloc, e cât de „curioși” pot fi peștii. Nu doar la mine. La un moment dat, la soția mea, efectiv se simțea cum îi trag de păr, ca și cum încercau să înțeleagă ce material e. 😄
Și există o fază care ne-a rupt: un pește a venit fix în cadru, perfect, ca și cum știa că urmează să fie fotografiat. Nu glumesc — era „posedat” de energie de influencer. Gen: „stai, stai, prind lumina bună”. E genul de întâmplare care pare regizată, dar nu ai cum s-o regizezi sub apă. Și fix de asta e amuzantă.
În punctul ăla îți dai seama că divingul nu e doar frumos. E și foarte „uman” într-un mod ciudat: e despre reacțiile tale, despre cum te adaptezi, despre cum te surprinde ceva mic și simplu.
Momentul în care se schimbă tot: devine meditație
Asta e partea pe care nu știu cum s-o explic fără să sune a clișeu, dar e real: la un moment dat te relaxezi și parcă intri într-un mod complet diferit. Nu mai ești atent la tehnică, nu mai analizezi, nu te mai uiți la ceas (oricum nu ai). Rămâne doar plutirea și respirația.
Și fix atunci îți dai seama de ce unii oameni se îndrăgostesc de diving: pentru că e una dintre puținele activități care îți opresc creierul din scroll. Nu ai notificări, nu ai nimic de „rezolvat”. Ai doar prezent.
E ca și cum ai coborî într-o lume unde timpul merge mai încet. Și, pentru câteva zeci de minute, chiar simți asta.
Dacă te tentează divingul, ți-am spune doar atât
Dacă n-ai făcut niciodată, nu trebuie să te gândești la asta ca la „o chestie extremă”. Gândește-te ca la o experiență care îți arată o parte din Tenerife pe care n-o prinzi altfel. Nu e doar despre pești. E despre liniște și despre un sentiment de „wow” pe care nu îl poți simți de pe șezlong.
Singurul nostru sfat, sincer: nu te grăbi. Primele minute sunt acomodare. După, începe magia.
Noi am făcut experiența asta cu Big Fish Tenerife. Nu o zicem ca reclamă — o zicem ca informație, pentru că inevitabil asta întreabă lumea după: „unde ați făcut diving?”
Citește și despre experiența noastră cu Qadul pe muntele Teide.
Concluzia noastră
Am plecat spre diving cu mindset-ul clasic de vacanță: „hai să bifăm ceva nou”. Am ieșit cu un sentiment foarte clar: vrem să mai facem. Pentru că nu a fost doar „cool”. A fost genul ăla de experiență care îți rămâne în corp, nu doar în poze.
Și da… data viitoare sper să fiu eu cel care nu mai face peștii să creadă că scalpul meu e bufet. 😄
